Unde este statul și ce face el?

Unde este statul și ce face el?

Subiectul (non) discriminării/sistemul opresiv este unul amplu dezbătut, pus în acord direct cu cel al egalității. Egalitatea înțeleasă ca șansă, ca opțiune sau posibilitate, ca dorință sau extras conceptual. Oricum ar fi însă, România este un stat care discriminează și incurajează acest fenomen. Indiferent că ești gay, rom, străin sau orice altceva, statul român, prin absență, încurajează discriminarea. Iar prezența este și mai opresivă.

Instituțiile de opresiune sunt prezente la toate nivelurile societății, iar de-a lungul timpului statul a devenit tot mai puternic, individul, în schimb, a devenit tot mai slab și mai îngrădit.

Incă din antichitate, locuitorii polisurilor erau subordonați statului și legilor acestuia prin cetățenie. În timp aceasta s-a instituționalizat iar, statul, a ajuns să înglobeze toți cetățenii considerându-i ca pe un tot unitar, iar principalul scop al statului fiind acela de a cuprinde, supune și reeduca cetățenii săi, de a crea o cultură unitară. Instituții precum școala, armata, închisoarea și biserica au ca scop modelarea minții umane încă de la cele mai tinere vârste, cât și aducerea pe „calea cea bună” adunci când este vorba de comportament deviant.

Odată cu formarea primelor comunități politice au apărut moduri prin care proprii cetățeni erau pedepsiți sau recompensați de către aceste formațiuni politice. Astfel, în Grecia Antică, cetățenii polisurilor aveau dreptul de a participa la luarea deciziilor și de a conduce, în timp ce indivizii care, chiar dacă aparțineau de acele polisuri, dar nu urmau aceleași interes, fie erau uciși, fie li se ridicau drepturile de cetățean.

O altă perioadă importantă este cea modernă, mai exact în secolul al XIX-lea când, odată cu apariția națiunilor, cetățenia s-a instituționalizat mai puternic, și până pe la jumătatea secolului XX, statul a ajuns să își sporească atribuțiile tot mai mult și astfel a ajuns să controleze tot mai mult societatea.

Curentele filosofice și politice apărute în același secol cu statele națiune fie au evidențiat rolul statului fie l-au subminat. Aici merită amintită teoria liberală care dorește reducerea rolului statului atât la nivel local cât și internațional. Teoreticieni precum Adam Smith pun individul în față și nevoie acestuia. Acesta este liber – să facă ce vrea, liber să schimbe bunuri, valori, idei, să călătorească fără ca statul să reprezinte un impediment în calea acestuia.

Un bun exemplu, în care individul este cel care are o importanță ridicată atunci când statul se raportează la cetățenii săi, sunt Statele Unite ale Americii. Aici se aplică cetățenia contractualistă astfel ceea ce contează cel mai mult sunt drepturile politice, drepturile civile. Pentru aceștia drepturile primează, iar obligațiile sunt mai puțin importante. Pe de cealaltă parte, este cetățenia contractualist-socială, care are la bază comunitatea și drepturile sociale. Astfel drepturile acordate de comunitate și impactul comunității asupra drepturilor individuale au un rol mai important, în timp ce obligațiile sunt percepute ca și responsabilități sociale. Totuși nici în cazul Statelor Unite nu se poate vorbi de o libertate individuală prea mare, deoarece încă există statul și constrângerea lui.

Toată această instituționalizare a dus la o încătușare a cetățeanului, iar posibilitatea lui de a fi cu adevărat liber este îngrădită. Statul modern conferă drepturi și libertăți, dar pentru a asigura acest lucru impune și o serie de obligații.


Câteva date statistice, triste dar cuprinzătoare:

Eurostat a publicat în urmă cu câteva zile o serie de date legate de ponderea absolvenţilor de studii superioare în segmentul 25 – 64 de ani, pe regiuni de dezvoltare din Europa.

În procente, regiunea Centru stă cel mai bine, pe locul 286 din 330 de regiuni, cu 17,8% absolvenţi de studii superioare, urmează Nord-Vest, locul 288, Sud-Vest Oltenia 294, Vest pe 297, Sud-Est pe 319, Sud-Muntenia pe 320 şi Nord-Est pe 323, cu 11,6%.

În Bucureşti – Ilfov, cu 33,6% absolvenţi de studii superioare se află pe locul 116, o poziţie onorabilă, dar care nu face decât să accentueze prăpastia dintre capitală şi restul ţării. Pentru comparaţie, Praga şi Berlin au 40%, respectiv 37% absolvenţi de studii superioare.

Inginerii, medicii şi finanţiştii asigură, în număr mare, infrastructura umană care ţine societatea în mişcare, fundamentele şi acoperişul, o fac inovatoare, mai puţin coruptibilă, ba dispusă să se implice, într-o mare măsură, în problemele obştii.

La capătul opus al societăţii se află imobilismul, supuşenia şi inerţia, masele manevrabile.

Absolvenţii de studii superioare constituie clasa de mijloc, coloana vertebrală a oricărei societăţi, care consumă bunuri, se dezvoltă şi induce dezvoltare; una dintre consecinţele majore ale stării economiei şi ale politicilor de austeritate guvernamentale este faptul că România a pierdut clasa de mijloc – oameni educaţi, cu putere de muncă şi bine pregătiţi, care au preferat să plece – exodul personalului sanitar, al medicilor, este unul dintre exemple.

În deşertul cu ponderi de 11 - 17% au loc politicieni corupţi şi funcţionari nepăsători; puternice sunt doar forţa brută şi vulgaritatea, iar munca înseamnă supravieţuire şi nu un mod de exprimare individuală menit să îmbogăţească insul şi societatea. Mai departe, se arată că 42% dintre elevi sunt ceea ce se cheamă analfabeţi funcţionali, care nu sunt capabili să facă raţionamente elementare, nu pot folosi în viaţa de zi cu zi operaţii aritmetice simple şi nu înţeleg un text pe care îl citesc.

Statul este punitiv, opresiv, iar individul renunță la drepturile sale civile pentru bunăstarea lui și a comunității lui. Practic, statul român nu face altceva decât să întrețină și să susțină activ discriminarea, fie ea indirectă sau directă, cu duble beneficii: ținând sub regim opresiv o societate, pârghiile de manipulare ale ei sunt mult mai la îndemână, pe același eșichier cu ideea de a întreține o societate needucată, mult mai ușor de manevrat. Se produce practic un soi de ceea ce aș numi discriminare verticală - de la cele mai înalte straturi ale activității publice, pănâ jos, la clasele sociale marginalizate.

de Eugen Rădescu

Eugen Rădescu este politolog (specializat în relativism moral și etică politică), manager cultural, curator și teoretician. A scris pentru diferite reviste și publicații naționale și internaționale.

A fost, printre altele, curatorul Bucharest Biennale 1, cu tema “Identity Factories”, al expozițiilor “How Innocent Is That?”, “presently i have nothing to show and i’m showing it!” și "Common Nostalgia" la Pavilion, București. A publicat cartea “How innocent is that?” la Revolver Book, Berlin. Este co-editorul PAVILION – journal for politics and culture, co-directorul Bucharest Biennale (împreună cu Răzvan Ion) și președinte al board-ului organizațional al PAVILION și BUCHAREST BIENNALE. Este membru al board-ului de selecție apexart New York, pentru programele "Franchise" și "Unsolicited Proposal Program".

Este managing director al CREATIVE EVOLUTION, agentie de PR specializată pe relatia corporate-artă.
A ținut numeroase prelegeri și conferințe la diverse instituții, printre care apex, New York; Badisher Kunstverein, Karlshrue; Casa Encedida, Madrid; Universitatea de Arte, Cluj. În prezent lucrează la editarea volumului: “Relativism moral – două perspective”. Este doctorand în știinte politice la Universitatea Babeș-Bolyai.
Este profesor asociat la Universitatea București și Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Locuiește și lucrează în București.

Nu există nici un răspuns.